Wednesday, March 30, 2011

razboiul ultimului cartus

inainte sa cititi, apasati play, fiindca trebuie sa respectam dorinta autorului care a umplut paginile cu uvertura 1812 de ceaikovski. care si ea e dedicata unor razboaie, unui razboinic.


Vonnegut scrie in segmente mici, discret sau discontinuu, cum doriti – fiindca nu mai suporta viata in doze mari. asa functioneaza el acum: unele intimplari le repeta redundant, exact cum le are salvate in locatiile din memorie.

grundul istoriilor sale este intotdeauna razboiul oricare ar fi el, caci nu exista eveniment mai teribil cu urme expres ireparabile, decit razboiul. restul sunt flash-uri dintr-un timp pe care-l poarta in spate.

Am citit despre cel de-al doilea razboi mondial. Civilii si soldatii deopotriva si chiar copiii mici, erau mindri ca au luat parte la el. Se pare ca era imposibil, pentru orice persoana, sa nu se simta ca facind parte din acel razboi, daca traise in vremea in care avusese loc. Da. Iar suferinta sau moartea soldatilor, a marinarilor si a puscasilor marini era resimtita, macar partial, de toti ceilalti.

Dar razboiul din Vietnam apartine exclusiv celor care au luat parte la el. Se pare ca nimeni altcineva n-a avut nimic de-a face cu el. Toti ceilalti sunt curati ca lacrima. Numai noi suntem timpiti si jegosi, pentru ca am luptat intr-un asemenea razboi.

Barba albastra – kurt vonnegut / polirom

Hocus pocus - kurt vonnegut / polirom

nu va lasati pacaliti de titlurile frivol-ludice, e o capcana.

titlul celui de-al 2 roman nu trebuie sa va sugereze iepurasi sau porumbei intr-un joben, ci incarcatura mortala pe care o poarta cuvintele si de care nu suntem constienti, si nici de rezultatul indirect al hocus pocus-ului verbal, al blabla-ului nesfirsit, fie ca miza e viata oamenilor, fie ca e actul sexual cu echivalentul erotic al hocus pocus-ului cu promisiuni de aventuri la venetia:

Soldati, vreau sa ma ascultati, sa ma ascultati foarte atent!

Si ei ma ascultau, ma ascultau foarte atent.

dar,

ceea ce mi s-a parut demn de o mina de maestru este lovitura plina de umor pe care o da unei scrieri oculte ca Protocoalele inteleptilor sionului, printr-o parodie numita consfatuirile batrinilor din tralfamadore, o povestioara sf strecurata in paginile unei reviste de barbati:

Era vorba despre fire inteligente de energie, lungi de trilioane de ani-lumina. Acestea doreau sa populeze universul cu forme de viata muritoare, care sa se reproduca singure. Asa ca mai multi dintre ei, adica batrinii din titlu, au avut o intilnire oficiala, intersectindu-se in apropierea unei planete numite tralfamadore.

Batrinii au fost de accord ca singurul mod practic in care viata poate calatori prin spatiu pe distante mari este sub forma de plante si animale extreme de mici si rezistente, care sa fie purtate de meteoritii ce ricoseaza din planetele lor.

Pina la ora aceea, nicaieri nu se dezvoltase inca vreun microorganism sufficient de puternic pentru a supravietui unei astfel de calatorii.

Cind toate celelalte forme de viata de pe pamint au disparut, iar aceasta planeta a devenit la fel de sterila ca luna, microorganismele au hibernat ca spori virtual indestructibili, capabili sa astepte oricit e nevoie pina la urmatoarea ciocnire norocoasa cu un meteorit. In acest fel, in cele din urma calatoria in spatiu a devenit cu adevarat posibila.

Scopul vietii pe pamint este acela de a ajuta microorganismele sa se pregateasca pentru a parasi planeta atunci cind va sosi momentul, inseamna ca pina si cele mai deosebite fiinte umane din istorie Shakespeare, Mozart, Lincoln, Voltaire nu au fost altceva decit o cutie petri in cu Adevarat Mareata Schema a Lucrurilor.

*cutie petri

vas care se inchide etans, denumit dupa bacteriologul german care l-a folosit pentru cultura bacteriilor si a altor microorganisme.

ei, ce parere aveti de asa o teorie a originii-evolutiei-extinctiei speciei umane?

suntem nimic, doar gazda microorganismelor nemuritoare, in veci calatorind, periodic eliberate de dictatura conspiratiei universale. de aia nu avem nici inceput nici sfirsit, suntem nimic doar mediul de cultura; virusii, bacteriile si alte microorganisme sunt esenta creatiei.

raspunsul la enigma din final l-am calculat eu: este 82. acesta este numarul celor 2 liste. O fi mult o fi putin?

Tuesday, March 29, 2011

miss jazz

Monday, March 28, 2011

inima din genunchi

de-o vreme jazz sta iar in brate la mine si se alinta lasind pufi de blana fina ca nori de funigei.

vine si se intinde pe picioarele mele, cautindu-si un loc cit mai comod si ala este in fiecare seara cel in care pe genunchiul meu sting se zbate inima ei micuta.

intepenesc uimita de atita delicatete si eleganta, nu misc nici un muschi si vorbesc incet povestindu-i. ea se lipeste de mine, si porneste motorasul cu care produce caldura. se face mare, lata, lunga, infoiata, labutele atirna de-a stinga si de-a dreapta si nu as deranja-o pentru nimic in lume. dupa vreo ½ de ora, amortita dau semn cum ca as vrea sa misc putin piciorul, iar jazz dupa ce a asteptat sa ma redefinesc, imperturbabila isi reia motaiala in acelasi fel, ca stapina absoluta a mea, a casei, a orasului, a lumii; si universul este atit cit sa o incapa.

seara, la culcare doarme iar linga mine, dupa ce aproape 3 luni m-a ignorat dormind in culcusul ei calduros. pilota ii imbraca spatele, iar bratul meu sting e limita unui alt perimetru protector. capul e pe mina mea, labutele de sus atirna tot pe mina mea intr-o poza de abandon si placere.

cind dau pagina trebuie sa ma misc, dar jazz e tot acolo si asteapta cuminte intervalul in care citesc 2 pagini in care ce credeti ca se intimpla? banuiesc ca a inteles ca are concurenta in cartea din mina mea, plus deranjul si hotaraste sa puna capat situatiei intr-un mod absolut cuceritor - diplomatic, creindu-mi senzatia ca de fapt eu am preferat asa.

se intinde, labutele din spate - desenul lor floral cu alb se deschid si se lungesc pentru ca apoi sa se adune din nou in semicerc. isi da capul pe spate, oferindu-mi barbia sa o gidil. se rostogoleste putin, cautind sa-mi prinda privirea. toarce tare, mai tare, foarte tare, zornaie, o divizie de tancuri, un aeroport. coada e infoiata, i-as putea numara firele. ajunge la carte si roade putin, numai putin, a joaca ce prinde cotor, coperta.

ce carte ar putea fi aia care sa reziste. va spun eu, nu s-a inventat inca.

incet, las cu mina dreapta cartea pe latura patului opusa lui jazz, si ma uit la ea. nu as pierde acest spectacol pentru nimic in lume.

are o blanita aproape roscata castanie in motul capului, cite 3 mustati mari albe pe fiecare parte, si multe alte mustati mici maronii. in ultima vreme am aspirat mustati prin toata casa, am crezut ca va ramine fara ele. nici acum nu sunt sigura ca nu e asa. am pus problema pe lista pentru vet. cum stau putin pe partea stinga a corpului urechea mi-e lipita de saltea, prin care se amplifica ca bubuituri de tunete si tobe, bataile cozii lui jazz. am studiat acest fenomen si am constatat ca se datoreaza interiorului gol, umplut cu un model de arcuri mici al saltelei. eu cred ca jazz a stiut inaintea mea acest effect si il practica ca sa se distreze si sa ma disturbe.

o mingii pe blanita capului si vorbesc cu ea, ii povestesc, spun tot ce-mi trece prin cap, important este sa-mi auda vocea si sa fie constanta:

frumoasa mea, printesa, sufletel cu blanita, iarta-ma ca esti aici cu mine, ca te-am luat de la mama ta, ca stai inchisa intr-un loc pe care nu l-ai vrut, iarta-ma jazz, stii ce-am vazut afara: un catel uite atit de mare care facea wow-wow. si m-a intrebat unde-I jazz. poate vrei scarmaneala, ce treaba ai tu cu domnisoara jazz, potaie, sa nu te mai urci pe bara ca o sa cazi jos la huhulea si uf-uf...

o scarpin sub barbie [in timp ce scriu, editorul mi-a corectat barbie cu Barbie – nume propriu – oh si of], in blanita din jurul gitului care e foarte mare si formeaza un guler elisabetan. pe masura ce devine sigura ca m-a acaparat incepe sa se destinda si sa se simta foarte bine, cel putin asa cred. eu chicotesc la vederea baletului labutelor cu sosetzele albe care, orice si oricum sunt caraghioase.

mai mult de 10 minute nu rezista, apoi o simt grea si cind labutele din fata sunt destinse si abandonate intr-un gest de o eleganta de neegalat - a adormit, noapte buna pisi. mineca pijamalei pe care doarme e ferfenita, dar povestea in care jazz face praf orice mineca stinga din imbracamintea mea, altadata. altadata, niciodata.

Monday, March 14, 2011

japonia, japonia, japonia...

http://www.gandul.info//international/copii-cu-varste-intre-14-si-16-ani-inarmati-de-catre-autoritatile-iraniene-sunt-trimisi-la-luptele-stradale-cu-protestatarii-din-teheran-8058418

vi se pare prea frageda aceasta virsta?

atunci trebuie sa cititi, Paulo Lins - Orasul Domnului - polirom.

exista un strat social total defavorizat, obligat la traiul comun violent in favelele de la marginea oraselor dar si ale societatii. aici activitatea infractionala bate cea mai elementara educatie. copiii de 9 ani, vind droguri si impusca mortal nu numai la comanda, frate, ci si din proprie initiativa cind peste noapte vor sa fie proprii stapini ai unei afaceri ilicite si banoase.

diminetile incep pe la prinz fiindca e naspa cind caraliii impinzesc strazile, nu ca sa faca ordine – ce credeati? – ci ca sa ia cotizatia, sa impuste in dreapta si stinga dupa care sa aplice marea buzunareala. mama, si ce nervosi sunt daca nu le iese!

pustii sunt antene, informatori, prietenii se lichideaza oportun fiindca altfel te lichideaza ei, femeile sunt violate si dispretuite, in afara de mamele care stiu sa gateasca bine, frate, inceputul e jefuirea masinii de butelii si sfirsitul e gramada de impuscaturi din care nu mai conteaza glontul cui te-a nimerit. Naspa, frate!

va recomand si J. D. SALINGER - de veghe în lanul de secară.

iar cireasa de pe tort Marele Niciunde - James Ellroy.

update, 25.03.2011

Cinci politisti brazilieni au fost arestati dupa ce televiziunile au difuzat o inregistrare in care o parte dintre acestia impusca un baiat de 14 ani, transmite BBC. Imaginile au fost surprinse de o camera de supraveghere din orasul Manaus si ii arata pe politisti impingand baiatul de mai multe ori inainte de a trage din el. Baiatul a supravietuit si se afla intr-un program de protectie a martorilor impreuna cu familia sa.
[filmul a fost sters intre timp]

update, 10.04.2011
http://www.hotnews.ro/stiri-international-8490929-tanarul-care-ucis-12-copii-intr-scoala-din-rio-janeiro-sustinea-musulman-cateodata-meditez-09-11.htm

Friday, March 11, 2011

vineri, in post

foaie verde trompetzica,
cum se face carcalete?

mda, intrebarea este serioasa, asa ca va rog sa veniti cu retete personale sau sa iscoditi prin traditii si sa pohtiti din nou aici si sa le impartasiti.
cum mi-am adus aminte de carcalete?
la euforiaTV, este o emisie cu un negru foarte mester in grill. dar ce negru, dar ce miini are! negre pe o parte, albe pe cealalta, alerte, manichiurate, curate [tot timpul incheie paragraful cu: si acum ma spal pe miini], fascinante. cu ele separa galbenusul de albus, freaca mirodeniile, alege lemnele si esentele pentru grill...
ei, sa nu pierd sirul, el a pregatit carcalete pentru o intilnire cu prietenii, cu meniu mexican: vin rosu, suc de portocale, felii de limes si apa minerala acidulata. totul racit, ohoooo, foarte bine.

mi-am adus aminte ca in copilarie, beam carcalete la o matusa, la care cind ne stringeam la masa mincam salata dintr-un lighean mare, iar fripturile veneau in valuri imense, pantagruelice - un fel de panait istrate.
si evident ca nu-mi amintesc cum se facea.
exact brailitza, panait istrati.
si totusi, cum se face un carcalete?

Wednesday, March 2, 2011

iarna e tot aici

Tuesday, March 1, 2011

orasul si ciinele

1. de multe zile e lumina cind plec de acasa. ninge si e frig, dar nu foarte. strada e plina de corturi dungate, in care floraresele se instaleaza. pe linga, in lighene mari, tiganii barbati au facut focul cu mangal si dau din niste cartoane , fiindca acestea mocnesc prin carbuni si inca nu vor sa arda. ma opresc, si amusin acest miros de fum, ma uit fascinata cum incep sa danseze limbile portocalii si de bucuria lor simpla. a lor, a mea - ciinele alfa astazi, si a celorlalti ciini golani, care au simtit caldura si s-au apropiat. in galetile mari sunt flori ireale, crini, frezii, trandafiri, crizanteme albastre.

2. merg in urma unui baietel micut, legat la gura cu fularul, care tabirceste un ditamai ghiozdanul, si trece cu minutza prin toate gardurile vorbind singur. ma rog tot drumul sa nu fie vreun cui prin gard, caci el nu e atent si nu alege. ma bag in vorba si vorbesc si eu linga el, el imi raspunde de parca ar fi normal sa vorbim asa, mergind pe strada, singuri.

3. ma duc la posta sa-mi iau un colet de carti. merg pe un drum in reparatii, pe care se lucreaza. ma uit la utilajele micute pe senile sau cu niste roti mari cu profile adinci, care fac tot felul de invirteli si rup din strada. trag de usa, ma uit atent si scrie impingeti, imping, nimic. stau si analizez: sa stii ca bunul dumnezeu mi-a ascultat ruga si i-a inchis. vine un domn, care apasa clanta si deschide usa. pelticind cuvintele imi zice 'trebuie intii sha apashati'.

4. primesc o poza de la o cunostinta si o pun aici. el zice ca vine primavara. eu zic ca daca e o cunostinta, inseamna ca ne cunoastem? nu, nici vorba, nu ne cunoastem absolut deloc.